Probele în procese civile
Ai fost vreodată implicat într-un litigiu civil? Te întrebi cum poți dovedi o anumită situație în fața unei instanțe de judecată? Înțelegerea mijloacelor de probă este esențială pentru oricine se confruntă cu o neînțelegere contractuală sau de altă natură, ce poate rezulta într-un litigiu de instanță.
Află din acest articol:
Ce sunt probele?
Imaginați-vă probele ca pe niște piese de puzzle care, asamblate corect, reconstituie imaginea completă a unui eveniment sau a unei situații de fapt. În limbaj juridic, probele sunt mijloacele prin care părțile dintr-un proces civil (reclamantul și pârâtul) încearcă să convingă completul de judecată de adevărul susținerilor lor.
Judecătorul este întotdeauna terț față de situația ivită între părți, întrucât nu a fost prezent personal la circumstanțele și faptele care au dat naștere litigiului: nu cunoaște conținutul negocierilor precontractuale, întrucât nu a fost prezent când părțile au semnat contractul cu termenii neclari; nu a fost prezent când pârâtul a avariat bunurile reclamantului; nu a fost prezent în momentul întâmplării accidentului de circulație; nu cunoaște felul în care reclamantul își îndeplinea atribuțiile de serviciu care, într-un final, a dus la concediere sa disciplinară.
Așadar, părțile implicate au nevoie de mijloace de probă pentru a dovedi judecătorului fapte trecute, pe care nu le cunoaște personal. Scopul final al administrării probelor este ca judecătorul să poată stabili cu convingere ce s-a întâmplat între părți în mod real (faptele), urmând să pronunțe hotărârea judecătorească în funcție de situația de fapt dovedită.
De ce sunt importante probele?
Scopul principal al oricărui proces civil este aflarea adevărului și înfăptuirea dreptății (adică aplicarea legii la situația de fapt care a dat naștere litigiului). Judecătorul este neutru și imparțial. El nu este martor la evenimentele care au dus la proces. Probele sunt cele care îl ajută să înțeleagă situația și să se convingă de veridicitatea susținerilor fiecărei părți. Cu cât probele sunt mai solide și mai convingătoare, cu atât cresc șansele de a obține o hotărâre favorabilă.
Probele sunt instrumentele prin care instanța de judecată poate reconstitui faptele și stabili ce s-a întâmplat în realitate. În procesul civil, sarcina probei revine fiecărei părți. În consecință, fiecare parte din procesul civil trebuie să dovedească afirmațiile pe care le face prin cererea de chemare în judecată sau întâmpinare (comandă acte procedură).
Art. 249: Sarcina probei - Cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege.
De exemplu, dacă susții că imobilul în care pârâtul locuiește este proprietatea ta și-l revendici, va trebui să prezinți probe care să demonstreze acest lucru. Dacă reclami pe cineva că ți-a provocat daune, trebuie să prezinți probe care să susțină această afirmație – existența prejudiciului, valoarea lui, legătura de cauzalitate între fapte pârâtului și cauzarea prejudiciului etc.
Fără probe, judecătorul ar fi nevoit să se bazeze doar pe speculații și presupuneri, ceea ce ar duce la decizii arbitrare și nedrepte. Fără probe, instanța nu îți poate da dreptate pentru că nu cunoaște faptele, chiar dacă tu personal ai convingerea că spui adevărul.
Nu mai puțin, probele asigură un echilibru între părți. Ambele părți au dreptul să propună probe și să conteste probele propuse de cealaltă parte. Acest lucru previne abuzurile și asigură că fiecare parte are șansa de a-și prezenta punctul de vedere.
Ce tipuri de probe există în procesul civil?
Codul de procedură civilă prevede o varietate de mijloace de probă care permit părților să-și dovedească afirmațiile în fața instanțelor de judecată. De principiu, regulile enunțate în codul de procedură civilă sunt aplicabile tuturor proceselor civile, indiferent de obiectul lor (imobiliar, litigii de muncă, litigii de vecinătate, recuperare creanțe, litigii contractuale, insolvență etc).
Legi speciale din diverse domenii pot să prevadă mijloace suplimentare de probă sau reguli particulare privind administrarea lor. De exemplu, procesele verbale ale diverselor comisii pot constitui mijloace de probă.
Cele mai uzitate probe în procesele civile sunt:
Înscrisurile
Înscrisurile sunt documente scrise ce pot fi opuse uneia dintre părți. Înscrisurile sunt: contractele semnate de părți (descarcă contracte template), facturi, chitanțe, e-mailuri, mesaje text, extrase de cont etc.
Înscrisurile sunt printre cele mai comune și importante probe în procesul civil, întrucât ele consemnează voința părților într-o manieră dificil de alterat – de cele mai multe ori, înscrisurile nu pot fi modificate fără să prezinte ștersături sau urme care trădează intervenția neautorizată.
Exemple de înscrisuri
Contracte – contractele semnate între părți, inclusiv anexele acestora sau actele adiționale (descarcă act aditional prelungire termen contractual). Unele proceduri judiciare, precum ordonanța de plată pentru recuperarea creanțelor, pot fi folosite în mod eficient doar dacă există înscrisuri probatorii.
Documente oficiale – certificate de naștere, acte de identitate, certificate de căsătorie, titluri de proprietate.
Facturi și chitanțe – pentru a dovedi efectuarea unei plăți sau existența unei tranzacții. Într-un litigiu privind neplata unei facturi, factura în sine constituie o probă importantă.
Corespondență – e-mailuri, scrisori sau mesaje scrise între părți care pot arăta intențiile sau acordurile dintre acestea.
Hotărâri sau acte emise de autorități străine – de exemplu, sentințe judecătorești, certificate sau alte documente emise de autorități din alte state.
Extrase bancare – pentru a proba transferuri de bani sau tranzacții financiare.
Documente contabile – registre, balanțe, rapoarte financiare.
Cum contest un înscris?
Autenticitatea unui înscris poate fi contestată, dar dificultatea acestui demers depinde de tipul înscrisului: sub semnătură privată, autentic, sau, mai recent, semnat cu semnătură electronică.
Înscrisuri sub semnătură privată
Semnătura privată reprezintă semnătura aplicată pe un înscris de către o persoană, fără intervenția unui notar public sau a unei alte autorități competente. Aceasta poate fi realizată de oricare dintre părți prin scriere de mână și este suficientă pentru a produce efecte obligatorii față de respectiva persoană.
Semnătura olografă este folosită frecvent în contracte, facturi sau alte documente schimbate în mod obișnuit între părți și poate fi contestată prin administrarea altor mijloace de probă. De exemplu, partea care susține că o semnătură de pe un contract este falsă, poate solicita o expertiză grafologică pentru a verifica veridicitatea acesteia.
Înscrisuri autentice
Semnătura autentică este cea aplicată pe un înscris în fața unui notar public sau a unei alte autorități abilitate, care certifică identitatea semnatarului și faptul că acesta și-a asumat conținutul documentului. Aceasta beneficiază de o prezumție de autenticitate mai puternică decât semnătura olografă, fiind mai dificil de contestat în instanță.
În cazul în care se dorește contestarea unei semnături autentice este necesară parcurgerea unei proceduri speciale de înscriere în fals, pentru a dovedi încălcarea procedurilor de autentificare din partea autorității care a emis elementele de autentificare.
Exemple de documente cu semnături autentice sunt testamentele autentice, procurile notariale sau contractele autentificate la notar. Există și alte documente care au forță probatorie până la înscrierea în fals, precum procesele verbale emise de diverse autorități publice pentru constatarea unor fapte sau aplicarea unor sancțiuni.
Semnăturile electronice sunt un tip special de semnătura aplicată asupra unui document în format electronic, care are scopul de a asigura integritatea acestuia și de a confirma că semnatarul a consimțit la conținutul său. Cu toate acestea, și semnăturile electronice pot fi contestate, iar procesul de contestare depinde de tipul semnăturii electronice utilizate și de circumstanțele în care aceasta a fost aplicată.
Semnătura electronică
Există trei tipuri principale de semnătura electronică: semnătura electronică simplă, semnătura electronică avansată și semnătura electronică calificată. Fiecare are un nivel diferit de securitate și fiabilitate. Efectele semnăturilor electronice pot fi similare cu înscrisurile sub semnătura privată sau cu înscrisurile autentice, în funcție de felul semnăturii.
Semnătura electronică calificată, care se bazează pe un certificat digital emis de o autoritate de certificare, oferă cele mai mari garanții privind autenticitatea și integritatea documentului. Contestarea unei asemenea semnături mai dificilă, deoarece acestea sunt asociate cu un certificat digital care garantează identitatea semnatarului și integritatea documentului. Totuși, semnătura electronică poate fi contestată dacă se dovedește că a fost emisă ilegal sau că certificatul digital al semnatarului a fost compromis (de exemplu, prin furtul unui certificat sau al cheii private). De asemenea, dacă există dovezi că procesul de semnare nu a fost realizat corect (de exemplu, semnătura a fost aplicată pe un document alterat după semnare), semnătura poate fi contestată
În cazul unei semnături electronice simple sau avansate, contestarea acesteia poate fi mai ușoară, în special dacă nu există un mecanism de verificare adecvat sau dacă semnătura nu a fost aplicată într-un mediu sigur. De exemplu, se poate susține că semnătura a fost aplicată fără consimțământul real al semnatarului sau că a fost compromisă în urma unei încălcări a securității sistemului informatic.
Martorii
Martorii sunt persoanele care au cunoștință despre faptele din litigiu, întrucât le-au perceput personal, prin propriilor lor simțuri și pot fi audiate ca martori. Mărturia lor trebuie să fie sinceră și obiectivă.
Exemple:
într-un proces de divorț, un martor poate fi o rudă sau un prieten care a fost de față la certuri între soți.
într-un proces de validare a unui testament olograf, martorii pot atesta că au fost prezenți atunci când documentul a fost semnat de testator.
într-un proces asupra unui contract, martorii pot confirma că părțile au avut o înțelegere verbală sau că au negociat anumite condiții.
în procesele contravenționale, martorii sunt adesea folosiți pentru a dovedi contra constatărilor făcute de agenții poliției.
Cine nu poate fi martor?
Nu orice persoană poate fi martor. Există anumite categorii de persoane care sunt exceptate de la obligația de a depune mărturie, pe baza unor motive legate de protecția relațiilor speciale sau de confidențialitate profesională.
Nu pot fi martori nici următoarele categorii de persoane: rudele și afinii până la gradul al treilea inclusiv, soțul, fostul soț, logodnicul sau concubinul, persoanele aflate în relații de dușmănie sau în legături de interese cu una dintre părți, persoanele care beneficiază de tutelă specială, precum și persoanele condamnate pentru mărturie mincinoasă. Aceste restricții sunt reglementate de lege pentru a asigura obiectivitatea și imparțialitatea procesului judiciar.
Sunt scutite de a fi martori următoarele categorii de persoane: slujitorii cultelor, medicii, farmaciștii, avocații, notarii publici, executorii judecătorești, mediatorii, moașele și asistenții medicali, precum și orice alți profesioniști care sunt obligați prin lege să păstreze secretul de serviciu sau secretul profesional cu privire la faptele de care au luat cunoștință în cadrul activității lor profesionale, chiar și după încetarea acesteia. De asemenea, judecătorii, procurorii și funcționarii publici sunt scutiți de a depune mărturie despre împrejurările secrete de care au avut cunoștință în timpul exercitării funcției lor, chiar și după încheierea acesteia. Totodată, persoanele care ar putea expune, prin răspunsurile lor, pe ele însele sau pe altele, inclusiv pe cei din categoriile menționate mai sus, la o pedeapsă penală sau la disprețul public, sunt scutite de a depune mărturie.
Cu toate acestea, persoanele menționate mai sus, cu excepția slujitorilor cultelor, pot depune mărturie dacă au fost dezlegate de secretul profesional sau de serviciu de partea interesată, cu excepția cazurilor în care legea dispune altfel. În mod similar, judecătorii, procurorii și funcționarii publici pot depune mărturie cu încuviințarea autorității sau instituției unde acestea au funcționat.
Expertiza tehnică
În situațiile în care este nevoie de cunoștințe specializate în anumite domenii, părțile într-un litigiu civil pot solicita sau instanța de judecată poate dispune efectuarea unei expertize de specialitate.
Expertul tehnic este un specialist într-un anumit domeniu (de exemplu, medicină, construcții, contabilitate) care va analiza faptele din litigiu și va întocmi un raport cu concluziile sale.
Exemple
În litigii privind accidente de circulație, accidente de muncă sau alte situații în care au fost cauzate daune, instanța poate solicita o expertiză tehnică sau medico-legală pentru a evalua gravitatea vătămărilor, cuantumul daunelor sau condițiile în care a avut loc accidentul.
Procese de malpraxis medical: în cazul în care o persoană acuză un medic sau un spital de neglijență sau eroare medicală, instanța poate dispune o expertiză medicală pentru a stabili dacă actul medical a fost realizat corespunzător sau dacă a existat o eroare care a cauzat vătămarea pacientului.
În cazul disputelor privind custodia copiilor, instanța poate solicita o expertiză psihologică pentru a evalua capacitatea părinților de a oferi un mediu adecvat pentru creșterea și dezvoltarea copiilor. Expertiza poate include evaluarea stării psihologice a părinților și a relației acestora cu copiii.
În cazuri de răspundere a producătorilor pentru vătămări cauzate de produse defecte, instanța poate solicita o expertiză tehnică pentru a stabili defectul produsului și legătura acestuia cu vătămările suferite de reclamant. Citește despre garanțiile produselor.
Interogatoriul
Interogatoriul este mijlocul de probă prin care părțile pot fi audiate într-un litigiu civil. Părțile pot fi chemate să răspundă la întrebări puse de cealaltă parte sau de judecător. Scopul interogatoriului este de a clarifica anumite aspecte ale cauzei.
Spre deosebire de situația martorilor, care pot răspunde penal pentru declarațiile false făcute în fața instanțelor de jucată, părțile care răspund la interogatoriu nu suferă consecințe juridice în cazul prezentării unor fapte neadevărate. De aceea, în multe cazuri interogatoriul nu este o probă eficientă, răspunsurile date de părți fiind în general în linie cu susținerile pe care le fac prin actele procesuale depuse la dosarul cauzei.
Exemplu: Într-un litigiu privind o datorie, reclamantul îl poate interoga pe pârât cu privire la data la care a promis că va restitui banii.
Prezumțiile
Prezumțiile sunt concluzii pe care legea sau instanța le trage din anumite fapte cunoscute. În dreptul civil, prezumțiile sunt folosite pentru a face legătura între fapte dovedite și fapte care nu pot fi dovedite direct, dar care sunt considerate probabile pe baza celor dintâi. În esență, ele permit instanței să ajungă la concluzii rezonabile, bazate pe experiența generală sau pe reguli legale stabilite.
Există două tipuri principale de prezumții:
Prezumțiile legale – acestea sunt stabilite de lege și nu pot fi combătute prin probe contrare sau pot fi combătute doar în anumite condiții. De exemplu, legea prezumă că o soțul mamei este părintele copilului născut în această căsătorie, iar această prezumție nu poate fi contestată decât în anumite condiții foarte stricte (de exemplu, printr-un proces de tăgadă a paternității).
Prezumțiile de fapt – acestea sunt concluzii pe care instanța le poate trage pe baza unui fapt dovedit, însă părțile pot aduce dovezi contrare pentru a combate prezumția. De exemplu, dacă o persoană a fost văzută în apropierea locului unui accident, instanța poate prezuma că acea persoană a fost implicată în accident, însă aceasta poate dovedi că nu a fost în orașul respectiv la momentul producerii lui.
Mijloacele materiale de probă
Acestea sunt obiecte care pot servi la demonstrarea unor fapte. Sunt mijloace materiale de probă lucrurile care prin însuşirile lor, prin aspectul lor ori semnele sau urmele pe care le păstrează servesc la stabilirea unui fapt care poate duce la soluţionarea procesului.
De asemenea, sunt mijloace materiale de probă şi fotografiile, fotocopiile, filmele, discurile, benzile de înregistrare a sunetului, precum şi alte asemenea mijloace tehnice, dacă nu au fost obţinute prin încălcarea legii ori a bunelor moravuri. Află despre legalitatea înregistrărilor fără consimtământ.
Exemple
Într-un proces privind un defect de fabricație, produsul defect constituie o probă materială.
Înregistrările convorbirilor telefonice, imaginile surprinse de camerele de supraveghere etc. pot fi folosite ca probe în procesele contraveționale.
Într-un proces de hărțuire, înregistrarea unor apeluri telefonice amenințătoare poate fi o probă importantă.
Cum se administrează probele?
Propunere probelor.
Propunerea mijloacelor de probă pe care o parte intenționează să le folosească în instanță se face la începutul litigiului, prin cererea de chemare în judecată și întâmpinare. Mijloacele de probă care pot fi deja depuse la dosar - precum înscrisurile – trebuie depuse împreună cu cele două acte de procedură pe care le-am menționat.
Există termene pentru propunerea și administrarea probelor, stabilite pentru a asigura o procedură echitabilă și ordonată, iar nerespectarea acestora poate afecta desfășurarea corectă a procesului. Dacă probele nu au fost propuse în termenul legal prevăzut, instanța poate decide, în principiu, să nu le admită în proces. Sancțiunea decăderii din dreptul de a propune probele respective este mijlocul procedural prin care se poate refuza administrarea unor probe pe care părțile nu le-au propus în termenul prevăzut de lege.
Administrarea probelor.
Administrarea propriu-zisă probelor se face în fața instanței, în cadrul ședințelor de judecată. Fiecare parte are dreptul să propună probe și să conteste probele propuse de cealaltă parte. Instanța va decide ce probe sunt admisibile și necesare pentru soluționarea litigiului și, respectiv, ce probe sunt respinse.
Ierarhie probe în procese civile.
Regula aprecierii probelor în procesul civil este principiul aprecierii libere a probelor – ie, nu există o ierarhie a probelor în procesul civil. Mai exact, instanța are libertatea de a evalua toate probele administrate în cadrul procesului, fără a fi constrânsă de o anumită normă de probă sau de o ierarhie predefinită între tipurile de dovezi. Instanța trebuie să aprecieze probele în ansamblu, având în vedere toată situația de fapt a cazului și scopul procesului: aflarea adevărului și aplicarea corectă a dreptului la situația de fapt.
Excepții de la sarcina probei
Codul de procedură civilă prevede anumite excepții de la regula generală conform căreia sarcinii probei aparține fiecărei părți.
Astfel, art. 251 din Codul de procedură civilă stipulează că nimeni nu este obligat să dovedească ceea ce instanța are deja obligația să știe din oficiu. Gândiți-vă la acest lucru ca la un set de cunoștințe generale pe care orice judecător ar trebui să le posede, incluzând fapte notorii, principii de drept fundamentale sau legi de bază. De exemplu, nu ar trebui să fie nevoie să dovediți că Pământul este rotund sau că Bucureștiul este capitala României, deoarece acestea sunt informații general cunoscute.
Art. 252 din Codul de procedură civilă prevede o categorie de fapte / informații cunoscute din oficiu de orice judecător și care, de asemenea, nu trebuie probate de părțile la un litigiu civil. Astfel, judecătorul trebuie să cunoască legislația română în vigoare, fără a fi nevoie să i se dovedească de către părți.
Obligația de cunoaștere a legii de către judecători este universală și perpetuă, însă nu trebuie confundată cu obligația acestora de a cunoaște conținutul tuturor legilor din România, la orice moment în timp. Ar fi un demers imposibil pentru orice persoană, dată fiind multitudinea de legi și schimbarea lor continuă. Mai degrabă, obligația de cunoaștere a legii trebuie înțeleasă în sensul că judecătorii trebuie să depună eforturile necesare pentru a stabili prevederile legale aplicabile în timp și spațiu faptelor pe care le analizează, folosind instrumentele juridice disponibile: programele legislative, Monitorul Oficial, practica instanțelor etc.
Există excepții de la obligativitatea cunoașterii legii de către judecători: textele care nu sunt publicate în Monitorul Oficial al României sau într-o altă modalitate anume prevăzută de lege, convențiile, tratatele şi acordurile internaționale aplicabile în România, care nu sunt integrate într-un text de lege, precum şi dreptul internațional cutumiar trebuie dovedite de partea interesată. Pe acestea, părțile trebuie să le probele în cadrul procesului civil.
O situație particulară este cea a legilor din alte state. Acestora nu li se aplică obligativitatea cunoașterii din oficiu de către judecători, nefăcând parte din legislația României. În consecință, partea care dorește aplicarea lor, trebuie să le probeze prin administrarea unor mijloace de probă.
Sfaturi practice despre probe în procese civile
Alegerea și administrarea adecvată a probelor reprezintă un factor determinant în succesul unui proces civil. În practică, există numeroase situații în care o parte are dreptatea de partea sa, dar nu reușește să o dovedească din cauza lipsei probelor necesare. Ca rezultat, procesele pot fi pierdute de părți îndreptățite, ceea ce generează frustrări și un sentiment de nedreptate din partea lor. La o privire obiectivă însă, lucrurile nu pot sta altfel, întrucât judecătorii nu cunosc întâmplările din viața părților care au dat naștere litigiului civil și au nevoie de probe pentru a le stabili.
Așadar:
Păstrează toate documentele relevante: contracte, facturi, chitanțe, corespondență etc. pot fi utile ca probe într-un eventual litigiu.
Fiți atenți la ce spuneți și ce scrieți: declarațiile pe care le faci, mai ales în scris, pot fi folosite împotriva ta în instanță, în eventualitatea unui proces civil.
Nu încerca să fabrici probe false: falsul în înscrisuri este o infracțiune.
Apelează la un avocat în timp util. Un avocat specializat în litigii civile te poate ajuta să înțelegi regulile privind probele și îți va reprezenta interesele în instanță. Vorbește cu un avocat înainte să faci demersuri pe cont propriu, pentru a evita situația în care este prea târziu. Din dorința de a face economii, multe părți întârzie momentul angajării unui avocat până în punctul în care rezultatul litigiului nu mai poate fi schimbat, fie pentru că cererea de chemare în judecată / întâmpinarea nu au fost redactate în mod corespunzător, fie pentru că probele nu au fost solicitate în termen util.
Comments